Evoluţia astronomiei , de la ochi la radiotelescoape

Bolta cerească cu miile ei de sclipiri nocturne şi-a găsit la început explicaţii fantastice, prin poveşti cu zei, eroi legendari şi animale impunătoare ce se transformau în constelaţii. Aceste legende, au creat într-un final zei, pe măsură ce activitatea socială a devenit mai complexă, iar explicaţiile oferite păreau pentru mulţi suficiente. Zeificarea naturii nu a fost însă pe placul tuturor, iar filosofii au continuat să se întrebe, înarmaţi cu un instrument aproape infailibil, logica. Când aceştia din urmă au cutezat să-şi verifice ideile prin observaţii au apărut primii germeni ai ştiinţei, iar mai târziu, odată cu formularea primelor legi scrise în limbaj matematic, s-a născut ştiinţa. O precizare, ştiinţa este înainte de toate, o metodă, aceea de a verifica tot timpul enunţurile (teoriile) cu starea de fapt observată. Nu este de mirare că lumea ştiinţei a suferit evoluţii spectaculoase de-a lungul istoriei, aflată în căutarea neîncetată a adevărului privind natura şi mecanismele micro si macro cosmosului.

Astronomia ce se ocupă cu studiul Universului la nivel macroscopic cercetând obiectele cosmice îndepărtate : planete şi sateliţi, stele şi roiuri stelare, nebuloase şi galaxii, ca să enumerăm doar principalii actori. Însă, aceşti actori evoluează pe o scenă inaccesibilă în mod direct, exceptând infima parte din decor ( Sistemul Nostru Solar) unde am reuşit să pătrundem timid cu ajutorul sondelor spaţiale, odată cu lansarea primului satelit artificial în anul 1957. În zilele noastre putem vorbii de imagini transmise chiar de la faţa locului, din vecinătatea planetelor Sistemului Solar, sau de pe suprafaţa acestora. Mai mult, nu doar imaginile ajung pe Pământ, ci şi eşantioane fizice sau analiza lor. Totuşi, din păcate, acest mod direct de cercetare se aplică numai milimetrului de scenă cosmică la care avem acces. Este prea puţin.

Dacă citiţi acest articol aflaţi într-o încăpere de 12 metri pătraţi, iar Soarele vă stă pe birou, având un diametru de numai un milimetru, Pământul ar orbita la doar 10 cm de acesta. Planeta Jupiter ar figura la o jumătate de metru de micul nostru Soare. Undeva în colţul camerei ar sta stingheră, cea mai îndepărtată planetă, Neptun, poziţionată undeva la 3 metrii depărtare. Sistemul Nostru Solar (ce-i drept doar planetele) ar încăpea la voi în cameră! Dacă aţi privi pe geam nu foarte departe de pervaz, undeva la doar câţiva centimetri în exterior, aţi da peste fosta planetă Pluto, văzută acum ca o planetă pitică de către astronomi.

Explorarea directă a spaţiului cosmic, cu ajutorul sondelor se opreşte la numai 10 metri de geam, acolo ar înfrunta spaţiul cosmic sonda Voyager 1. Lumina face până acolo aproape 17 ore, un drum ce măsoară aproape 20 de miliarde de kilometrii, parcurşi de sondă în 37 de ani. Să ne reamintim că avem Soarele pe birou, şi sistemul planetar inghesuit în cameră. Cel mai apropiat alt Soare, cea mai apropiată altă stea, Proxima Centauri, s-ar afla la 27 kilometri distanţă de biroul dumneavoastră, cel mai probabil într-o localitate învecinată. Lumina parcurge aceeaşi distanţă în 4 ani însă sondei Voyager 1 i-ar trebui aproape 80 de mii de ani. Ar fi prea mult.

Cele de mai sus relevă un fapt important, distanţele cosmice sunt cu adevărat astronomice iar cercetarea directă a Universului prin sonde, nu este posibilă. Dacă noi nu putem ajunge pe scena actorilor cosmici, atunci să lăsăm scena să vină la noi. Iar ea ajunge la noi în primul rând prin lumină. Noaptea vedem miile de stele privite de înaintaşii noştrii, însă de această dată, observate cu alţi ochi, şi la propriu şi la figurat.

Astronomii nu s-au mulţumit doar la a privi cu ochiul liber, ci au perfecţionat o serie de instrumente ajutătoare, ce văd mult mai bine. Telescoapele şi lunetele colectează lumini ce au călătorit miliarde de ani prin univers. Fotoni ce astfel nu mai sunt pierduţi în neant fiind captaţi de senzorii opto-electronici (CCD) aflaţi la capătul telescoapelor. Analizând imaginile, astronomii pot afla mulţi parametri ai obiectelor vizate: luminozitate, distanţă, poziţie, constituţie chimică chiar (prin spectroscopie). Lumina stelelor impulsionează cunoaşterea.

Timp de peste 3 secole de la luneta lui Galileo Galilei, acesta a fost modul principal de cercetare a Macro-Cosmosului, prin intermediul undelor electro-magnetice din spectrul vizibil (al luminii) emise, reflectate sau absorbite de obiectele îndepărtate.

Situaţia se schimbă însă în secolul trecut odată cu descoperirea primei radio-surse cereşti în anii 30, a undelor radio ce proveneau dintr-o zonă obscură a centrului galaxiei noastre. Denumită ulterior Sagittarius A, această zonă este ascunsă privirilor curioase ale astronomilor de către nori imenşi de praf. Apariţia radiotelescoapelor a lărgit astfel şi mai mult scena cunoaşterii, într-un mod nebănuit de mulți. Invizibilul devenise vizibil şi un nou spectacol se suprapunea peste piesa deja ştiută. Actori nevăzuţi până atunci au putut fi observaţi jucându-şi astfel rolurile, iar unele roluri s-au dovedit a fi de o importanţă şi spectaculozitate uimitoare. Universul cunoaşterii s-a lărgit foarte mult.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s